Dying Light nu e un joc pentru toată lumea.

233

Parcă sună ciudat, dar eu nu mă pot acomoda cu acest joc deloc. Îmi place mult, iubesc să-l joc, dar îmi dă o stare de nesiguranță încât devine insuportabil să joc mai mult de o oră, poate chiar mai puțin.

Cred că sunt nebun, îmi plac jocurile de genul, chiar și cele de groază, dar jocul acesta mă face să simt furnicături pe șira spinării. Ori de câte ori ies în lumea din joc, parcă mă conectez cu personajul și eu sunt acolo, de aceea simt mereu o stare de neliniște și agitație când am o misiune de făcut, plus că mereu mă uit în spate să văd dacă nu vine ceva zombi să mă muște. Din punctul acesta de vedere jocul are un mare plus, reușește să transmită jucătorului emoții. Deocamdată eu nu fac față acestor emoții, așa că l-am pus în așteptare, încep să joc Wolfenstein.

În urmă cu ceva ani începeam să joc FEAR, un joc de groază, cred, pentru că n-am trecut de prima misiune. Tocmai îmi mobilase mama camera, mi-a luat un desktop nou, aveam un birou cu tavă din aceea unde pui tastatura și o scoți doar când ai nevoie. Ei bine, tăvița respectivă îți vine chiar deasupra picioarelor. Așa că, noapte fiind, de fapt seară, am început să joc FEAR, nu mai știu care din ele, dar la prima misiune, la prima chestie de făcut, m-am speriat atât de tare încât am rupt tăvița aceea de la birou. Birou nou, cumpărat în acea zi, rupt după câteva ore. De atunci nu m-am mai atins de jocuri de genul, îmi plac mult, dar n-am reușit să duc nici unul până la capăt. Dying Light o să fie primul, știu asta, doar că trebuie să mai aștepte până mă va prinde acțiunea și eroul din mine se trezește la viață reușind să omoare zombi cu o ușurință și plăcere ieșită din comun.

Lasă un răspuns